Am 18 ani și sunt elevă în clasa a XII-a la C.N.,,B.P.Hasdeu” din Buzău. Profilul pe care l-am ales, științe sociale, mi se potrivește de minune, fiindcă îmi permite să învăț totul de plăcere. Tot de plăcere citesc, vorbesc în public, scriu și, uneori, joc teatru în trupa 3,14 din liceul meu. Olimpiadele umaniste la care am participat anual din gimnaziu m-au crescut și m-au învățat să accept provocări. Una dintre ele a fost să fiu prezentatoare la o televiziune locală. Îmi doresc să fac Facultatea de Litere ca să devin o profesoară cu drag de elevi și de viață.

Câteva cuvinte despre tine, despre evoluţia până la stadiul actual, cu suişuri, coborâşuri şi satisfacţia reuşitei?

Am fost privilegiată să cunosc de mică Frumosul și să învăț să îl prețuiesc. În natură, în artă, în locurile prin care am trecut și, mai cu seamă, în oamenii pe care i-am întâlnit. Familia mi-a fost cea dintâi școală, unde mi-au fost predate iubirea, demnitatea, spiritualitatea. Mai apoi, școala mi-a devenit familie. Am fost dintotdeauna fascinată de locurile în care am învățat. Începând cu grădinița de pe strada cu castani bătrâni, continuând cu școala generală, de la ferestrele căreia mi-am pândit prima dragoste, și ajungând la liceul mult visat, care mi-a fost uneori poezie, alteori proză, dar întotdeauna revelație, trecerea mea prin școală a fost o iluminare perpetuă.

De-a lungul anilor, mi-am descoperit pasiunea pentru literatură, oratorie, scriere și mi-am cultivat-o prin participarea la olimpiadele naționale (lectură, limba română, religie, istorie, cultură și spiritualitate românească). Orașele pe care le-am vizitat cu aceste ocazii, tensiunea și adrenalina pe care le-am trăit pe parcursul probelor scrise și orale și dulcea oboseală, combinată cu satisfacția de după acele săptămâni de foc din fiecare primăvară, m-au maturizat în cel mai frumos mod cu putință.

Dincolo de toate acestea, cele mai intense amintiri din anii de școală mă leagă de oamenii pe care i-am cunoscut. Unii dintre ei sunt motivul pentru care îmi doresc să-mi schimb privirea dinspre bancă spre catedră cu privirea de la catedră spre bănci.

Cum ai descrie motivaţia, în câteva cuvinte, în cazul tău?

Pentru mine, motivația e spațiul dintre gândul care mi-e drag și împlinirea lui. Când proiecția din mintea mea e una luminoasă, când obiectivul mă provoacă, mă determină să (mă) descopăr, nu las loc de amânare. Apropiații mei știu că sunt impulsivă și, chiar dacă acest lucru nu mă ajută întotdeauna, în cazul motivației este esențial. Pun suflet la temelia visurilor mele ca să-l regăsesc apoi în desăvârșirea lor.

În ascensiunea ta, a fost suficientă educaţia primită pe băncile şcolii (indiferent că vorbim de şcoală primară sau liceu) sau diferenţa a făcut-o dorinţa personală constantă de a te perfecţiona pentru a reuşi?

Am început prin a spune că familia mi-a fost prima școală, iar școala a doua familie. Mi-am privit întotdeauna reușitele ca pe un punct de echilibru, în care susținerea familiei și cea a profesorilor au dat roade prin mine. Desigur, nu voi trece cu vederea vreodată prezența celui de-al treilea factor, fără de care ceilalți doi ar rămâne lipsiți de sens: providența. Îmi amintesc bucuria din glasul profesorilor mei, din momentele când mă sunau să mă anunțe că m-am calificat la vreo olimpiadă națională. Era urmată, firește, de bucuria mea și mai apoi de cea a părinților, care adesea au fost surprinși de rezultatele mele. Faptul că nu mi-au impus vreodată să citesc o carte, să obțin o notă sau un rezultat, mi-a oferit libertatea să fac aceste lucruri din proprie inițiativă, să mi le doresc pentru devenirea mea, fără să am ceva de demonstrat cuiva și fără să aștept recompense. Validarea a fost reușita.

În general, școala ar trebui să creeze cadrul oportun pentru perfecționare și succes. Acestea depind, însă, de motivația personală, de așteptările pe care le ai de la tine, de limitele pe care ți le impui sau nu. Și, în multe dintre cazuri, de condiționările socio-culturale. Cred în egalitatea de șanse, în necesitatea unei educații uniforme, gratuite și, mai ales, calitative. Mi-aș dori ca grija autorităților să se manifeste cu precădere față de copiii și profesorii din mediile defavorizate, care au nevoie de mai mult sprijin decât noi pentru a normaliza procesul de învățare, mai cu seamă în aceste vremuri, în care digitalizarea mult amânată se dovedește indispensabilă. Sunt recunoscătoare pentru mediul în care am fost educată și văd în acest dat o responsabilitate pe măsură.

Care este persoana care te-a influenţat în ascensiunea ta şi cum a făcut-o?

Simt că sunt pe cale să comit o nedreptate menționând un singur nume dintre toate cele care ar merita să fie amintite. Un fragment drag din romanul Laur de Evgheni Vodolazkin sună așa: „Orice întâlnire e mai mult decât o despărțire. Înaintea întâlnirii e gol, nu e nimic, iar după despărțire nu mai e gol. Odată ce te-ai întâlnit, nu te mai poți despărți cu totul.” Fiecare dintre oamenii care mi-au ieșit în cale a rămas, deci, cumva înăuntrul meu, fie ca o binecuvântare, fie ca o lecție.

Totuși, dacă ar fi să mă raportez la cei care m-au inspirat să duc mai departe, în cariera la care sper, o lumină din lumina lor, primul care îmi vine în minte este dirigintele meu din liceu, domnul profesor Dan Solcan. Mi-a fost model pedagogic și uman desăvârșit, sfătuitor blând și, îndrăznesc să spun, Prieten întru spirit. În felul acela nobil în care doar un mentor îți poate fi prieten. Când mă fac mare, vreau să fiu ca domnul Solcan.

Care a fost momentul în care ai realizat că eşti pe drumul tău, pe drumul cel bun?

Nu asociez această revelație cu un moment anume, fiindcă pentru mine, de ani întregi, fiecare zi e o confirmare că mă aflu pe drumul meu. Mi-am urmat firesc pasiunea, mi-am ascultat inima și m-am străduit ca, orice s-ar întâmpla, să nu fiu niciodată în contradicție cu mine. Sunt conștientă de importanța etapelor prin care trec, de necesitatea suișurilor și mai ales a coborâșurilor, de sensul întâlnirilor și al situațiilor din viața mea. Prin urmare, mă adaptez la toate, nu cu resemnare, ci cu încredere că fiecare pas mă duce mai aproape de principiul delfic: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Și câte mai am de cunoscut!

Cât de mult contează să ai un plan, realizat din timp, pentru a ajunge acolo unde îţi doreşti?

Sunt un om care tânjește după siguranță, care își proiectează cu entuziasm viitorul și perseverează până când ajunge să-și vadă visurile devenite realitate. Cu toate acestea, idealismul meu incurabil a fost temperat în repetate rânduri de cotiturile neașteptate ale vieții, până când am început să pun mai mare preț pe prezent și să nu mai încerc să-mi controlez destinul. Așadar, cred mai degrabă într-un echilibru între planul omului și voia Domnului. E util să ai ambiții constructive, să îți faci planuri și să muncești pentru împlinirea lor, dar dacă lucrurile nu se întâmplă exact cum ți-ai propus, e pentru că poate nu ar fi fost momentul potrivit. E foarte posibil ca ceea ce credeai că ți-ar face bine cândva să se dovedească a nu fi fost tocmai bun. Sau să se întoarcă înzecit apoi, sub alte forme și pe alte căi.

Care ar fi sfaturile pe care le-ai da noii generaţii?

Mă antrenez să fiu profesoară, motiv pentru care am observat cu atenție de-a lungul timpului raporturile dintre adulți și copii/adolescenți. Ținând cont de rezistența și rebeliunea celor mai mulți tineri și de tentația psihologiei inverse, nu cred foarte tare în metoda sfaturilor. Cred, în schimb, în cea a exemplului personal. Oamenii care m-au influențat cel mai puternic au fost aceia care se comportau conform cu ceea ce spuneau. Așadar, pot alege să spun ce din experiența mea mi-a prins bine: am pus întrebări, m-am implicat în proiectele care s-au potrivit cu aspirațiile mele, am învățat să spun nu atunci când ceva nu m-a tentat cu adevărat, am învățat când să vorbesc și când să tac, când să protestez și când să tolerez. Poate că dacă n-aș fi fost atât de aprigă în unele situații, aș fi câștigat mai multă liniște. Dar aceasta e o lecție pe care încă o studiez.

Ce aşteptări profesionale ai de la tine în următoarea perioadă?

În prezent, mă pregătesc pentru examenul de Bacalaureat. În acest sens, mă străduiesc să îmi mențin motivația de la o zi la alta, fiindcă în sistemul on-line acest lucru se dovedește a fi adesea o problemă. Și nu sunt doar eu în această părere. Profesorii noștri continuă să ne fie aproape cu dăruirea caracteristică, dar în acest context este dificil să menții o relație autentică. Faptul că acum te poți ascunde ușor în spatele unui ecran reprezintă un prilej de sinceritate față de tine: cine ești când nimeni nu te notează cu strictețe? Conștientizezi că înveți pentru viitorul tău, pentru a fi un om cu cunoștințe consistente, și nu pentru a satisface niște convenții?

După examenul de Bacalaureat, îmi doresc să fiu admisă la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, primul pas oficial către visul meu de a fi profesor.

Cariera influenţează viaţa de familie?

Fără doar și poate. De aceea, cred că și în această privință, ca în toate celelalte aspecte ale unei relații, se dovedește nevoia esențială de comunicare deschisă. Ascultarea celuilalt, înțelegerea eventualelor dificultăți prin care trece pe plan profesional și oferirea unei opinii, a unei alinări, pot fi instrumente împotriva frustrărilor. Dincolo de incontestabilul efect cathartic al comunicării, este necesar să trasăm limite clare între viața de familie și carieră și să îi alocăm fiecăreia timpul potrivit, fără a le confunda sau substitui.

Care este visul tău?

Visez să nu-mi pierd entuziasmul, să rămân o adolescentă perpetuă – poate ceva mai matură – capabilă să îi înțeleagă pe tinerii care îi ies în cale, fiindcă n-a uitat să fie ca ei.

Cum te-ai descrie în trei cuvinte?

Maria Teodora Lăcrămioara

(pentru că fiecare prenume al meu îi răspunde unei ipostaze de a fi)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here